Outsider

 Din categoria personalo-penibile

Acesta NuNu este un strigăt de ajutor

Probabil am mai scris despre ideea asta și în trecut dar uit după o anumită perioadă de timp cât de mult am intrat în detalii înainte. În plus, vreau să acopăr vivid trăirea prezentă că poate ceva s-a schimbat între timp.

Outsider dintotdeauna. Ai zice că e o fază mai cu seamă a adolescenților dar eu, o involuată ce sunt, am rămas probabil la vârsta de 16-17 ani de câțiva mulți ani încoace și mă simt alienată de tot și de toate mai mult ca oricând.

Stau și mă întreb dacă starea de profundă angoasă în care mă aflu are legătură cu faptul că am dormit prea mult azi, cu faptul că mi-am băut cafeaua abia la 7 seara sau dacă e ceva hormonal, PMS or smth. Dar nu e PMS. Atunci dezechilibru, iar, la nivelul creierului, în anumite substanțe? Iar depresie? Iar tristețe? Atunci de ce chiar și când am dat iama în workout-uri grele, cu toată endorfina secretată, eu tot mă simt ca ultimul om, fără rost pe pământ, neînțeles, inutil (da, știu că am mai zis), urât, fără confidenți reali, singur, victimizant?

Nu știu, frate. În toți anii ăștia am încercat să găsesc ce mă face fericită. Și nu găsesc nimic. Până și scrisul e o formă de respirație profundă, nu e fericire, e doar un sentiment de relief. Dar fericirea aia pură, frumoasă, tot o văd legându-se de un concept în care nu știu cât de mult cred, ăla de iubire. Iar mă iau gândurile victimizante de tipul, oricum nu m-a iubit nimeni, nici tata, cine dracu mă poate iubi pe mine, un om la limita mediocrității care nu face nimic bine până la capăt?

M-am săturat de zâmbete false, social media, de nevoia asta constantă de validare prin iubire pe care o simt. De ce căcat nu pot să mă iubesc singură? De ce atâtea insecurități? De ce nu sunt de ajuns nici măcar pentru mine? Normal că nu accept nimic din partea nimănui dacă eu nu sunt în stare să mă iubesc pe mine însămi.

Din nou ideea aia șmecheră de la terapie, aia cu auto-distrugerea, cu auto-flagelul pentru că efectiv nu mă simt îndeajuns. Nu, nu am resurse să cred altceva în momentul ăsta. Doare totul, fiecare inspiro și expiro în existența asta jalnică. Ce dracu’ căutare de rost? Mai ales în lumea asta idioată în care dacă porți mască ești subiect de maskshaming. Parcă nu era destul shaming în căcatul ăsta de lume, mai trebuia unul plăcut cretinilor de peste tot, adepți ai unor conspirații care îi face să se simtă unici.

Eu nici măcar nu mi-am găsit conspirația în care să cred. Nimic nu mă face să mă simt specială. Dimpotrivă. Totul e absurd și stupid și suntem cu toții atât de singuri.

Mai există iubire? A existat vreodată? Habar n-am, dar ce tare aș vrea să o simt, să vină salvatoare precum un prinț din poveste. Păcat că și ea, precum Moș Crăciun, îmi sunt noțiuni atât de străine.

Zic asta pentru că a trecut atât de mult timp de la ultima licărire de iubire pe care am trăit-o încât mă întreb: a existat măcar vreodată? Sau mi-am imaginat că a existat? În starea din prezent aș zice că nu a fost ceva real, din partea celuilalt, cel puțin. Și cu cât merg mai înapoi în timp, îmi spun că nu a existat niciodată la modul real. A fost o iluzie perfectă, cum ar spune draga de Gaga. Dar din partea mea? Aș zice că da. Și nu, în același timp. Habar n-am. Cum fac totul ca să uit experiențele traumatice din trecut, poate am făcut cumva să șterg și iubirea. Eu țin minte doar suferința și, poate, și faptul că am investit ceva puternic, ca, eu știu, iubirea. Dar devine totul pervertit privind în trecut.

Am ideea asta idioată cum că dacă nu a existat reciprocitate nu a fost iubire de fapt. Și totuși... Doar pentru că cineva nu te iubește nu înseamnă că tu nu ai iubit persoana respectivă, nu?

Căcat. Iar îmi bat capul cu idioțenii fără rost când cei din trecutul meu oricum nu fac altceva decât să își trăiască viața foarte normal, negândindu-se cât m-au rănit. Poate carnea cu 15 ani mai tânără fits you, dunno. Și asta e doar un exemplu. Celelalte deja sunt moarte. Îngropate la nivelul nucleului pământului, topite, ca și cum nu au existat vreodată.

De ce outsider? Pentru că nici nu am găsit un domeniu care să îmi provoace fericire, nici în iubire nu am găsit-o, pentru că nu a fost a true one.

Sunt un outsider. Nu îmi găsesc nicăieri locul. Nu vreau îmbrățișări lipsite de iubire pentru că sunt degeaba. Nu vreau săruturi. Aș fi vrut reciprocitate. Ca să găsesc puterea de a merge mai departe, de a ființa.

Acum nu îmi rămâne decât să simt durerea. Durerea din rinichi, durerea din abdomen care nu mai trece. Durerea din genunchi, ținându-mă la pământ, îndurerată, trosnind și pocnind mereu când încerc să mă ridic. Până la urmă mă ridic, iar cad și tot așa.

E un cert vicios. Uneori rămân mai mult la pământ, și vai, ce greu e să revin. Cui să spun toate astea? Cu ce sunt diferită că scriu toate astea într-un colț uitat de lume, un blog printre altele milioane, cu ce sunt diferită de un programator tocilar fără prieteni? Mă simt fix la fel, alienată de toată lumea chiar dacă teoretic am o familie, prieteni. M-am îndepărtat de toți, nimeni nu știe ce lupte se duc în mine. Nici măcar terapeuta. Am uitat cât timp a trecut de la ultima sesiune.

Nu fac decât să mă îndop cu dulciuri și cu pastile lately. Am luat acum vreo oră vreo opt, doar așa, ca să mă păcălesc că am toate vitaminele necesare. Și tot mizerabil mă simt. Oare poți să mori de la supradoză de vitamine? Ar fi stupid dar ar încheia apoteotic existența mea în lumea asta de căcat. Dar nu se poate încă. Nu am încă 27 de ani. Poate la anul. Dark humor, I know.

Nu știu ce naiba să mai fac, ce să mai modific la mine. Am tot redus consumul de carne și de lapte ca să simt că fac ceva bun, că sunt și eu bună la ceva, dar nu pare să mă ajute. Nu știu ce să mai fac, totul e contradictoriu în mintea mea, în inima mea, în mizeria asta de suflet, sau ce o fi.

De ce atâta durere, nu știu. Muncesc, bine naibii că încă am un job, dar mă simt atât de demotivată, nimic nu îmi aduce bucurie. Mă simt un outsider la job, fiind cea mai puțin tehnică persoană din echipa mea, mă simt inferioară și idioată.

De scris, nu mai scriu, că postările oricum nu cred că se pun. Deci sunt un outsider și printre scriitori. Oricum lumii nu prea îi place ce scriu, totul e mediocru sau sub-mediocru iar eu urăsc mediocritatea therefore I fucking hate myself.

Et pour faire le fucking switch auquel je faisais référence auparavant, l’idée c’est que rien n’a de sens dans ce monde. Ni mon job, ni la façon dont je me sens au sein de mon équipe, ni les relations interhumaines que j’ai (ou que je n’ai pas…). Et enfin, je fais toujours ces choses-là qui m’embêtent ; de re-analyser mes expériences passées du point du vue amoureux.

C’est drôle comme je suranalyse tout et finis par devenir triste. Je finis toujours dans un trou d’absurde, de non-existence, en me demandant : à quoi ça sert ? L’existence, la douleur ? A quoi sert l’auto-flagellation perpétuelle ? Pourquoi est-il si difficile d'apprendre à arrêter l’autodestruction dans laquelle je me trouve depuis… depuis que j’ai une raison ? Pourquoi est-il si difficile de tout simplement oublier les choses du passé, ou de les accepter ?  Car tout a commencé depuis l’enfance, j’ai tout compris et pourtant, il y a de moments où même si je comprends bien les mécanismes de la raison, j’ai des pensées si stupides, si noires…

Je veux seulement que tout s’arrête. Et comment arrêter la souffrance quand je n’ai aucune idée de comment devenir « raisonnable » du point de vue de l’« existence » et… tout simplement vivre ? Non, ce n'est pas comme ça que la vie devrait être. C’est une sorte de purgatoire sans fin où les gens te disent « pense positif ! » et si tu oses ne pas le faire ou penser comme eux, tu es fou, malade ou suicidaire.

Non. Je refuse cette merde de positivité qui est, à mon avis, un gros, très gros gâchis dans la tête d’une personne en fait. Si t’es stupide, ok, bon, penses-toi dans la merde avec la positivité, mais si t’es comme ça, je vais assumer que ta vie a été très bonne pour toi et que la vraie souffrance n’a jamais touche ton esprit, ton cœur, ton âme.  Que t’as jamais perdu de copains, de membres de ta famille, que la mort est un concept étrange pour toi.

Je pense que tout ça vient du fait que j’ai dû faire face à beaucoup de choses. Ok, peut-être tout ce que je dis ici ressemble à des jérémiades, mais je m’en fiche. C’est vrai que parfois je veux devenir un peu plus sévère, en me disant qu’il y a des gens qui ont traversé beaucoup de difficultés. Plus que moi. Et en même temps, je ne peux pas minimiser mes expériences.

J’ai toujours pensé que je ne peux pas être aimée étant donné que mon père ne m’a jamais aimé. Donc comment croire dans cette idée fantasque que personne ne peut m’aimer vu que ni mon propre père n’a pu le faire? C’est stupide. En fait, l’amour existe-t-il? Je ne sais pas. Je reste un outsider de ce point du vu étant donné le manque de réciprocité auquel j’ai dû faire face depuis…1996 ?

Je ne trouve pas le sens, je ne parviens ni à le créer. Je suis resté sans pouvoir, je suis resté dans une sorte de ragnanas de pensées qui ne s’arrêtent pas et qui bloquent les possibles bonnes choses qui peuvent venir (ou qui sont en train de venir). Cascade infinie de pensées négatives (pas de pléonasme, c’est juste une hyperbole de ce que je ressens assez fort dans tout mon corps(e)- pun intended...).

Et tout cela car je suis incapable de trouver des choses qui peuvent me rendre heureuse… Et puisque je veux continuer à penser que seulement l’amour est la panacée pour une existence de merde. Pardon. Amour réciproque. C’est ça la réponse ? Le truc, c’est que je ne peux pas m’aimer moi-même non plus. Cela est évident en ce qui concerne une personne comme moi, autodestructrice, bref.

Donc le problème est chez moi, ou je me trompe ? Comment faire pour commencer à m’aimer ? Comment faire pour sortir de cet état de négativité constante ? Ai-je besoin de « pilules du bonheur » ? Mais non, je ne veux pas vivre un état artificiel de bonheur qui, en fait, n’est pas le bonheur, mais est un type d’engourdissement ou de léthargie affective. De plus, je pense que je suis déjà devenu immunisée…(peu d’effet sur moi de toute façon…).

La question est donc, pour continuer à vivre dans un monde de merde sans amour, sans aucun sentiment réel et réciproque et pas seulement survivre ; que faire ? Où se trouve la réponse ?Injection d'hormones ? Pilules du bonheur – plus d’antidepressants ? Surdosage de bonheur ? Un câlin ?

Et ce qui est amusant est que je ne supporte pas la présence humaine autour de moi. Paradoxal ? Oui, tout à fait, je suis déchiré par des sentiments opposés 24 heures sur 24, 7 jours sur 7.

Je refuse toutes les réunions avec mes amis, je reste chez moi dans un état végétatif en attendant le dernier battement de mon cœur (au moins, c’est qu’il est encore là).

Tic-tac… Tic-tac…tic…

Sursa foto: by jamiespilsbury

 Raluca Băceanu