No one's got it all



Nu ştiu dacă sunt multe sau puţine lucrurile care îşi pun amprenta asupra noastră sau dacă sunt câteva urmate de altele, mai multe, sau dacă pur şi simplu, indiferent de câte sunt, tot spre agonie sufocantă ne îndreptăm unii dintre noi...

E agonizant să auzi din gura oamenilor dragi aceleaşi texte atunci când sunt faţă în faţă cu negativismul, pesimismul, realismul, depresia sau ce o mai fiind chestia prin care treci, recurent, de ani de zile.

Mereu îmi spun că e prea mult, mereu în momentele astea şi nu îmi rămâne decât o alegere: să rezist, - fără hashtag-ul de rigoare. Ştiu că trece dar mai ştiu şi că revine.

Şi revin şi părerile, sfaturile fără niciun fel de fundament, privirile goale lipsite de empatie, săruturile reci, mecanice, atingerile programate, totul steril, rece şi cu gust de metal de mă fac să mă gândesc dacă nu sunt într-un matrix corupt cumva.

Nu sunt şi nu am fost niciodată pe măsura vreunei etichete, indiferent care a fost aceea. Am fost apreciată, admirată, cât şi umilită, tratată ca un nimic inclusiv de oameni care ar fi trebuit să nu facă asta încă de la o vârstă fragedă. În ceea ce mă priveşte, cred că au fost 2-3 lucruri majore în copilărie care au declanşat avalanşa din timpurile astea. Fulgii mici de răceală ai tatălui, aroganţa specifică unor copii prost crescuţi şi neajunsurile materiale au fost de ajuns să prăbuşească după ani de zile un adult cu potenţial - chipurile, sau un trophy child, cum bine mi-a subliniat cineva pe FB săptămânile astea. De la trophy child la trophy GF nu e decât un rahat de pas şi parcă am fost şi acolo şi nu mi-a plăcut. Aşa de greu e să fii real zilele astea? Sau nimeni nu mai ştie cine este şi de ce...?

Trist e că cu cât ajungi să înţelegi mai mult cu atât  bulgării te afundă mai mult, te sufocă mai tare, ţi se proptesc pe piept parcă în ciudă, vrând să-ţi oprească inima din bătăia automată, vrând să oprească fluxul de sânge să mai ajungă la creier, ca în final să oprească şi gândirea. Este ca un shut down voit de o buclă bolnavă, care, cumva, a prins conştiinţă de sine şi te vrea în incapacitatea de a mai gândi. Vreodată. Un path care să se auto-reflecte şi să vrea să înceteze. 

Unde se termină când se termină? Unde se termină durerea dacă începe în simţiri şi strict în simţiri? Un shut down sună bine, mereu va suna bine pentru cineva cu un path atât de distructiv, cu o avalanşă sisifică, circulară, bipolară, mutantă şi care se adânceşte şi mai puternic în scobitura sternului.

"Fii şi tu mai pozitivă, Ralu!", spuse cea care e o pozitivă cu vreo 3 tipuri de antidepresive luate simultan.
"Dacă ar vorbi şi ea mai mult când e într-un grup nu ar mai părea aşa ciudată..." spuse cea care a suferit de trac ani de zile şi a făcut terapie.

Dar e greu să înţelegi. Sau să reînţelegi. E greu chiar şi când ai fost pe marginea prăpastiei. Eu de ce înţeleg? Oare asta e cheia? Superficialitatea? Cum poţi însă accede la aşa ceva dacă simţi TOTUL atât de intens, chiar şi amintirea durerii, a neajunsurilor, a lipsei de iubire? Cum poţi să dai un delete acelui folder care stochează emoţiile, sentimentele astea? Sau măcar un rename, ceva care să le facă să pară mai mici, să le corupă. Love.exe? Cum îl downloadez? Sau e virusat... Sau e imperfect - imperfectă, ca orice aplicaţie, intră în conflict cu altele şi te lasă când îţi e lumea mai dragă?

Cum dai undo unui path sau unei path, cum o fi, cum dai shut down doar amigdalei.exe sau doar acelor zone care se fac răspunzătoare de negativ, de durere, de suferinţă, de gânduri incredibil de negre, de impulsuri şi mai negre? Dar mai important... cine te restartează dacă ţi-ai dat shut down din greşeală? 

Source: GIPHY
Raluca Băceanu

P.S Dar oare mai rămâne ceva după un astfel de restart? Şi...ce?


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cum să ai grijă de un pui de porumbel

Agonie şi extaz - păreri şi citate preferate

De ce fac maratoane Harry Potter când sunt tristă sau singură?