Trippin'

2016 a fost ca un vis sau ca o stare ciudată de semi-conştienţă în care am pendulat între nefericire şi plăcere fizică absolută.

Fericire, cri-cri. Nu cred că a fost vorba de aşa ceva. Hedonism pur în momentele bune. Cam atât.

Acum mă văd faţă în faţă cu singurătatea - once again - şi parcă e mai bine. O piatră de pe inimă mi s-a dus, o bucată din inimă a mai împietrit. Ciclicitate.


Melodia asta, Crave You îmi aduce aminte de starea aceea de semi-existenţă:
https://www.youtube.com/watch?v=ZeaIvjoH1FY

Doare şi în acelaşi timp este o confirmare că s-a dus şi că totul va fi cumva mai bine.

Nu mai am chef şi răbdare. Nu mai vreau şi nu mai accept. Nu mai există cale de întoarcere. Nimic.

2017 e şi el ca o gură de aer proaspăt. Oare o să scap de atacurile de panică, de anxietate? Oare o să trec peste moartea ei? Oare o să fiu vreodată bine, cum am fost cândva? Sau niciodată nu am fost de fapt.

Mă agăţ de trecut şi în acelaşi timp mă îndepărtez de el. Sunt şi nu sunt. Dar ceva e mai bine ca acum câteva luni când nu mai existam nici social şi nici virtual.

O să fiu bine. Postarea asta o arată. Mi-am făcut chef. Deci nu sunt chiar atât de la pământ. Nici amorţită de vreo emoţie complet...

E ciudat şi complicat. Viaţa e un drog prea puternic. De aceea nu am nevoie de nimic în plus, mai ales de oameni care se pierd în c******* verzi şi albe sau lichide. Gata.

Nu ai decât să mori de acolo unde eşti. Te mai zbaţi să fii dar în curând ştiu că vei dispărea de tot. Cum se întâmplă de obicei.

Şi totuşi... mişel mod de operare. Istoriografia mea personală va şti exact de ce şi cum. Nu meriţi explicaţii. Nu meriţi luciditate. Ai să te stingi în sclipiri de pupile dilatate la volanul unei maşini care nu este a ta. Adio.

Raluca Băceanu

26 ianuarie 2017