joi, 23 aprilie 2015

Claustrofobie socială


I don't wanna be touched by the fear in your eyes
I don't wanna be left for my demons to find




Încep prin a spune că voi fi bine atât timp cât voi scrie...  dar nu voi fi bine atâta timp cât voi scrie referate şi studii. Nu voi fi bine participând la conferinţe. Nu-mi face bine să-mi hrănesc ego-ul. Îmi face bine să scriu poveşti şi poezie. Îmi face bine să citesc, dar nu când sunt constrânsă de examene, de termene limită, de lucruri care îmi omoară până la urmă sufletul.

Şi mor câte puţin zilnic din cauza ambiţiilor mele şi a supunerii mele faţă de nişte dorinţe care există în mintea mea ca urmare a modelării tacite pe care o sufăr din cauza societăţii şi a felului în care este construită. Nu sunt ambiţii care mă eliberează. Sunt ambiţii care mă închistează.

Şi mai mor şi din cauza tristeţii tale a cărei cauză sunt eu prin grijile pe care mi le fac. Cu alte cuvinte, tot din cauza mea mor, doar că indirect, străile mele fiind cernute şi de sufletul tău. Nu vreau să devii o sită, pentru numele lui Dumnezeu (care nu ştiu pe ce realitate e setat de nu mai dă niciun semn).

Ce porcărie. Sufăr de claustofobie socială. Nu de agorafobie, aia e altceva (deşi o "deţin" şi pe asta în "repertoriu"). Habar n-am dacă există conceptul de claustrofobie socială, dar pentru mine este ceva în genul ăsta:

Frica de închistare în nişte dorinţe, ambiţii, idealuri, reprezentări, fenomene de cultură populară; fobie caracterizată prin tăierea suflului libertăţii individuale ca urmare a contactului zilnic cu idei şi idealuri pervertite de o societate consumeristă; frică a scriitorului şi a artistului secolului XXI care se manifestă prin stări angoasante profunde, frisoane, febră, vertij, stări de vomă, ameţeli, leşin, pierderea minţii; 

Cam aşa ceva. Cred că şi tu suferi de astea, altfel nu mi-ai fi spus pe la prânz că eşti trist, sau acum câteva zile, sau acum câteva săptămâni... sau de când, ei, de când îmi vorbeşti deschis despre ceea ce simţi. Şi mă simt vinovată şi responsabilă pentru toate astea. De stări, adică, nu de pervertirea societăţii. Oricât de absurdă aş fi, de asta nu pot fi vinovată.

Întrebarea care se impune este următoarea:

Cum să fac să  mă întreţin din scris şi din citit? Cum să nu fiu un parazit al societăţii (de parcă ea nu ar fi un parazit al inimii mele...) şi să fac totuşi ceva? Mă gândeam la asta şi acum trei ani când am început Istoria. Acum întrebarea intervine mai des din cauza presiunii ăsteia sociale. Nu vreau să fiu inutilă (chiar dacă nu aş fi, scriind, dar cine mă plăteşte pentru asta pe mine, un nimeni, până la urmă?), nu vreau să mai stau pe capul alor mei. Vreau să fiu liberă de toate constrângerile astea şi să scriu. Şi numai aşa aş fi fericită. Şi, bineînţeles, cu tine, domnule A.M, fericit lângă mine. Doar aşa.


Raluca Băceanu

Sursa foto:arhiva personală

0 comentarii:

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Moon Phase