luni, 30 decembrie 2013

Viaţa în prima zi la 20 de ani


Sursa: usualerror.com
Să vedem un scurt bilanţ? Nope, plictisitor.

Să vedem câteva gânduri, aşa cum obişnuiam odată? Mi-am pierdut exerciţiul de a spune ce simt pe blogul acesta. Cineva chiar mi-a strigat în cadrul unei mici "altercaţii" că eu spun ce am pe FB, dar niciodată nu mă destăinui cuiva, că prefer să "mă laud" unor străini cu problemele mele şi că de asta sunt aşa de singură. Well, ce argument prost. Sau, cine ştie... eu însă îl văd prost. Nici măcar argument nu e. Nu e nimic. E o mică "vomă" de cuvinte care nu prea m-au atins. Dar m-au scârbit pe moment.

Am senzaţia că dacă spun ceva într-un mediu online, ostil, nu vede nimeni. Nu scriu pentru nimeni. În general. Nimeni de acum. Scriu mai mult pentru posteritate. Scriu în speranţa că cineva, la un moment dat în viitor mă va înţelege. Fiindcă, sincer, acum, cu cât încerc să mă deschid mai mult, cu atât devin mai încâlcită în gândire pentru ei. Ca părul meu creţ când nu îl pieptăn o săptămână. Aşa de încâlcită le par.

Ieri, chiar de ziua mea, am purtat un dialog cu o persoană la care ţin într-un mod involuntar, inconştient, în fine, înţelegeţi ideea. Şi am vorbit cu orele. Degeaba. Cu cât îi explicam, cu cât mă înecam cu propriiile cuvinte încercând să îi vorbesc cu sufletul, cu inima, cu mintea, cu tot ceea ce ar putea să se manifeste o persoană spre înţelegerea, acceptarea, aprecierea, iubirea celeilalte, cu atât persoana respectivă se îndepărta de la umilul meu scop. Chiar mi-a spus că îşi dă seama că are mai multă minte decât mine şi că sunt naivă. Interesant. Aşa o fi. Deşi am vaga senzaţie că se cam înşeală. Vagă, zic şi eu. Am zâmbit. La un moment dat te saturi să îndrepţi cascada de argumente pe care le ai cuiva care nu le vede, nu le înţelege, de fapt, ce zic, nu e în stare să le audă. De aici zâmbetul. Zâmbetul resemnat care însă strigă "tu auzi ce spui?". Zâmbetul pe care nu îl înţelege, nu reuşeşte să îl aprecieze. Şi măcar de-aş fi eu cea superioară, cea înţeleaptă, geniul neînţeles. Nu sunt. Şi totuşi, aşa mediocră, sau puţin peste medie cum sunt, ei nu reuşesc să descifreze ce sunt, ce reprezint. Şi asta îmi aminteşte de un vers dintr-o poezie, Dilema atomului. "...Ce sunt, ce reprezint, de parcă v-ar păsa?... Tot ce vă place e că-s încărcată pozitiv..." Mai sunt eu oare încărcată pozitiv?

În fine. E greu, e complicat, e urât, e cum nu se poate mai prost şi mai rău. Ce? Modul meu de trăi, de privi lucrurile raportat la tendinţa generală. Sunt atâtea lucruri care mă nemulţumesc. Am încercat să mă simplific, tot eu am încercat să îmbrăţişez o schimbare - te-ai prins? parola ta, baby - ca să deschid iar ochii şi să mă întreb, "de ce şi pentru cine, Raluca?".

Exact. Pentru nimeni. Prietenii au şi ei viaţa lor, relaţiile lor şi asta îmi dă dureri de cap. Sau febra e de vină? În sfârşit, detest cuplurile. Bun, şi eu formez alături de cineva un aşa-zis cuplu, şi îl detest chiar şi pe ăsta, deci nu încercaţi să vă simţiti lezaţi în vreun fel de ceea ce spun. E o părere pe care o am de mult timp. Am fost cea mai fericită alături de cea mai bună prietena a mea cât timp niciuna nu avea iubit. Cât am fost noi două, prietene din liceu, doar noi două, amuzându-ne şi discutând de tot felul de nimicuri. Acum, cri-cri, vorba greierului. Nimic. Relaţiile astea strică prietenii. Nu mai ai timp să mai stai cu prietena din liceu, din şcoală sau din grădiniţă. Poate ea a plecat în altă ţară, poate încă e vecina de bloc. Când avem relaţii uităm de tot în jurul nostru. Mă enervează atât de mult chestia asta încât îmi vine să zbier. Dar mă doare, sunt răcită aşa că mă abţin.

Aproape toate prietenele mele au iubiţi. Şi, evident, când nu sunt la facultate sunt cu iubiţii. Am ajuns să ne dedicăm doar timpul numit "ferestre" unele celorlalte. În rest, "sunt cu X, lasa că ne vedem la facultate", " nu pot azi, i-am promit deja lui Y că ne întâlnim". Iar dacă nu au iubiţi, parcă devin nişte obsedate după senzaţii tari şi după grupuri dubioase. Cu ochii injectaţi de nesomn, de nopţi nedormite privind cu orele seriale care mai de care mai ciudate, îşi plâng existenţa spunând mereu şi mereu aceleaşi prostii " nu o să mă mărit niciodată", "nu o să am un iubit niciodată" etc. Am obosit să le aud, să le mai vreau compania. Şi le pierd. Prietenele. Şi nici nu mă sinchisesc prea mult să le recâştig fiindcă mă întreb apoi ce mai am eu în comun cu ele. Aproape nimic. Câteva amintiri când toate lucrurile de mai sus nu contau.

Desigur, nici eu nu sunt perfectă. Nu am spus niciodată ce prietenă bună aş fi eu. Nu fac cadouri, nu ies în oraş, şi asta fiindcă în majoritatea timpului am doar scame în buzunare, nu îmi place mersul în club, nu nimic. Nici măcar nu mai scriu, am intrat într-o gaură neagră de unde nu ştiu cum să mai ies nici dacă mi-aş descărca din mintea lui Stephen Hawking cunoştinţele de fizică. Sunt într-o gaură neagră numită, poate, Ataraxie. Sau în alta numită Depresie. Sau alta numită "I don't give a shit". Nici eu nu ştiu.

Şi tu, acela care crezi că mă dau rotundă, fiindcă ştiu că eşti acolo rozându-ţi pieliţele de la unghii plin de nervi pe orice îţi iese în cale, ţie îţi urez un foarte sincer "pleacă de pe blogul meu". Nu înjur. Nu aici. Sunt totuşi o tânără domnişoară bine crescută virtual. Face to face mă transform în birjăreasă. Fără nicio mustrare de conştiinţă. Aşa că... hai, ce mai aştepţi?...

Şi tu, acela care zâmbeşti ştiind că şi tu ai trăit sau trăieşti în gânduri dureri interminabile datorate societăţii, te salut şi te îmbrăţişez. Îmi surâde ideea de a îmbrăţişa virtual pe cineva care mă înţelege, asta în cazul în care chiar există. Exişti? Fiindcă te aştept de o viaţă. Serios.

Nu mă pot abţine să nu fiu deranjată în vreun fel sau altul de superficialitatea dată vieţii de contactul permanent cu tehnologia. Mă urăsc de câte ori dau un check-in în mai ştiu eu ce pub doar pentru că am cretina satisfacţie de a şti că lumea ştie unde sunt. Şi o urăsc şi la ceilalţi. Altfel aş fi fost cam ipocrită. Urăsc că în loc să vorbesc despre lucruri care mă pasionează, ajung la o masă împuţită din Spring Time de la Universitate vorbind de reducerile de la Outlet, cel la doi paşi de Spring, de pe str. Academiei. Sau despre băieţi. Sau despre micile trucuri pe care le fac fetele ca băieţii să nu-şi piardă interesul. Când eu, poate, mi-am pierdut de prea mult timp interesul pentru... mda, se subînţelege. Şi nu, nu e chiar lucrul acela evident. E celălalt. Mă bucur că am fost clară. Ideea e că e obositor să respingi prostiile care vin din partea societăţii şi să le accepţi pe cele ale tale. Şi mai obositor şi dureros e când ceea ce vine din partea societăţii corespunde cu unele idei de-ale tale - vezi bancul cu lacatele şi cheile. De exemplu treaba asta cu fetele care vor să îşi menţină mereu partenerii alerţi. Corsete, rujuri, lenjerii sexy şi alte cuvinte desprinse parcă din vocabularul unei starlete porno. Că, deh, trebuie menţinut interesul. Dar voi băieţi, cum faceţi să ne menţineţi nouă viu interesul. O, am uitat că pe Terra sunt mai multe femei decât bărbaţi şi de asta vouă parcă vi se cuvine totul, netrebnicilor, voi nemaifăcând absolut nimic. Că, na, femeia e cea care trebuie să îl ţină pe bărbat lângă ea, altfel el pleacă la alta. Pleacă, zic eu. De când a face parte dintr-un sex şi nu din celălalt constituie un avantaj. Mai suntem cumva prinşi în Evul Mediu? Observ că da. Altfel nu se explică de ce încă femeile fac parcă totul într-o relaţie. Aud atâtea fete care fac o groază de surprize iubitului, imaginea tipului care vine obosit de la muncă sau facultate, şi ea, fata, instrumentul perfect îmbrăcat în carne, ea este cea menită să-i alunge oboseala, de parcă el, săracul ar fi Suleyman sau mai ştiu eu ce sultan sau prinţ al lumii. Frustrată? Da, recunosc că sunt fiindcă nu am auzit recent de niciun tip care să umple camera iubitei cu lumânări, un clişeu, dar până la urmă, ceva drăguţ. Nu, domnule! Ea e sexul frumos, ea trebuie să se ocupe de "cheştiile ăstea iestetice". Păi cum nu?!

Şi când e totul lapte şi miere mi se pare suspect. Şi intru la bănuieli. Şi iar nu e bine. Pur şi simplu niciodată parcă nu e bine ceva prin simplul fapt că niciodată nimic nu e perfect. Şi trebuie să ne obişnuim cu ideea asta. Eşti cu iubitul şi simţi că nu mai ai nevoie de nimic altceva pe lumea asta? Ei bine, ştiu sentimentul, dar după ce el pleacă pe uşă tu, ca fată, o să te gândeşti mereu ce face, cu cine este, de ce nu stă cu tine şi alte nebunii... Iar dacă nu te întrebi, ori eşti prea proastă... ori eşti prea proastă... Nu există cale de mijloc. Bărbaţii iubesc şi ei sincer, da, dar te pot iubi sincer pe tine în timp ce pe alta o iubesc doar... aşa, că e şi ea acolo. Iar dacă ai încredere totală în el... bravo ţie, însă nimic nu e roz pe lumea asta şi sigur ascunde ceva băiatul. Nu există să nu fie ceva.

Credeţi-mă, aş vrea să cred că există iubire adevărată. Am simţit-o, până să nu mai rămână decât puţin scrum... şi lacrimi. Şi eu, ca şi alte fete, am fost dezamăgită. Drace, mereu sunt. Şi îmi spun că eu nu fac ceva bine, însă discutând cu oameni mai trecuţi prin viaţă decât mine, observ că nu eu am dat-o în bară. Şi tot ei îmi spun să renunţ la iubirea asta bolnăvicioasă. Şi renunţ, uşor-uşor, asta fac. Fiindcă îmi dau seama când cineva nu iubeşte. Orice ar spune şi ce ar face el, e evident. Însă nu pot să rup nimic. Nu-mi stă în fire. Ca dintr-un sado-masochism spiritual, sentimental, ce mai vreţi voi, mă sacrific ca un porc de Crăciun pe altarul a ce? A nimic. Uite, da, aici sunt naivă. În alte chestiuni, nu prea cred.

Nu îmi doresc multe lucruri. Nu am nevoie aproape de nimic în plus faţă de ceea ce am. Însă îmi doream ceva specific vârstei ce nu prea pot să am. Din exterior, bineînţeles că totul pare bine, frumos. Numai eu ştiu cât mă macină. Dar încă iubesc. Din păcate pentru mine. Din fericire pentru el. Asta e viaţa. Sper la ceva mai bun, la o schimbare de data asta asumată de el, dar nu am norocul ăsta. Uneori mă întreb ce mă ţine legată de un astfel de om rece, incapabil de sacrificiu. Cu cât mă întreb mai des, cu atât mă îndepărtez mai mult. Şi o ştie. Nu face nimic însă. Se lasă purtat de vânt precum o frunză cretină şi fără minte. O frunză pe care dacă o calci în picioare trosneşte a uscăciune. Trosneşte fiindcă nu are pic de sevă. Oricât de multă sevă ar primi de la mine.

Eu nu pot. Nu înţeleg. Cum după ce ai oferit totul cuiva nu e în stare de... nu mai contează.

Am lămurit-o cu prietenii, cu relaţiile. Cam asta e viaţa la 20 de ani. Nu foarte diferită de cea de la 19 ani. Parcă mai tristă puţin, parcă mai rece, parcă mai multă singurătate.

Mâine e Revelionul. Mi-am anulat planurile din lipsă de sănătate şi chef. Fiindcă merg mână în mână. Voi sta cu mama ca în vremurile bune. Cred că din 2007 sau 2006 nu am mai făcut Revelionul doar cu mama. De la etajul 10 se văd frumos artificiile. Dacă nu o fi ceaţă. Atunci chiar îmi... atunci nimic.

Nu înţeleg cum poţi să mai fii dezamăgit din moment ce ai  încetat să îţi mai hrăneşti speranţele în oameni, prietenii, iubire? Nu înţeleg de ce mă mai enervează snobismul lui X sau balivernele lui Y, ori răceala lui Z.

Dă-mi, Doamne în Noul An răbdare cu toţi oamenii pe care îi întâlnesc, şi, poate, o doză de acceptare, apreciere şi dragoste din partea... cui vrei tu, ori cei vechi, ori cei noi pe care îi voi întâlni. Fiindcă, în ultimă instanţă nu ne dorim decât acceptare, un zâmbet şi o îmbrăţişare caldă. Asta dacă nu devenim nişte dr. House cu toţii.

Fie ca Noul An să vă lumineze minţile şi să vă debarasaţi de toate rahaturile din media şi din societatea asta perfidă, să reconsideraţi prezenţa unor persoane în viaţa voastră fără să vă lăsaţi influenţaţi de o vorbă spusă aiurea, ori dimpotrivă, să vă respectaţi şi să alungaţi tot ce vă face nefericiţi. Eu aşa o să fac. Vreau să am puterea asta. Măcar atât.


Raluca Băceanu

0 comentarii:

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Moon Phase