luni, 27 mai 2013

Teama primordială

(din categoria personalo-penibile)


Singurătatea. Și am motive să îmi fie teamă de asta. Mereu m-am simțit singură. Până să trec de adolescență credeam că e o prostie a vârstei ăsteia. Îmi dau seama că nu e așa, că e stare perpetuă.

Prietenii îmi spun deseori că eu sunt cea care se izolează. Poate chiar asta fac uneori, ca să îi scutesc de suferințele mele, de grijile care sunt prea multe pentru o persoană de nici 20 de ani.

Și am cui să mă confesez, dar nu pot. Și mă doare. Sunt momentele acelea când îți vine să țipi, și țipi în tine încât simți că ai putea trezi și morții din morminte cu disperarea ta, când, de fapt, nu te aude nimeni. Iar dacă îți spui oful tot nu e bine. Fiindcă nimeni nu își înțelege durerea.

Tu nu suferi, tu ești rece, mi se spune. Sau Tu? Supărată? Și când văd în sfârșit că suferi, te iau în brațe dar parcă fără să înteleagă că ai un motiv real pentru care îți vine să mori și să termini socotelile cu lumea asta.

Mai e cazul când ajung să te cunoscă și să știe că ești la limita celei mai urâte depresii, și tot îți spun cu niște ochi indiferenți Exagerezi...Doamne, termină...

Deși nu vei citi postarea, simt nevoia să îți răspund la întrebarea pe care mi-ai adresat-o azi.

Da, îmi este groaznic de teamă de singurătate, dar nu automat din aceea izvorâtă din neputința de a te împlini pe plan amoros. Îmi e teamă de acea singurătate de înțelegere, să spun, să spun ce simt, iar cel căruia să îi spun aceste lucruri să nu mă înțeleagă. Neînțeleasă mă simt singură. Sunt în felul ăsta chiar și când mă aflu printre prieteni, căci ei nu mă înțeleg, nu percep teama asta ca și mine, sau nu o percep deloc. Îmi e teamă să nu îmi fie percepută durerea, sau să îmi fie minimizată. Îmi e teamă de viitor, și de ce voi găsi acolo: niciun prieten pe care îl am azi, nicio iubire pe care o mai simt acum... Îmi e teamă de schimbare și îmi e teamă că nu mă voi mai recunoaște și că tot ce simt acum va fi împrăștiat precum fumul în eter. Îmi e teamă de singurătatea unor sentimente ce nu îmi pot fi împărtășite, ce nu îmi pot fi înțelese... Dar cel mai mult îmi e teamă de iubirea neîmpărtășită, ce-i drept, și recunosc. Și de aici vine o altă teamă, de iubi, a mă îndrăgosti în continuare de persoane care îmi răsplătesc iubirea prin singurătate, crezând că ei iubesc... Îmi e teamă de toate aceste iluzii ce constituie realitatea. Și îmi mai e teamă că nu pot trăi așa, că nu mai pot psihic. Au dispărut vremurile pastilelor fericite, iar acum, am rămas doar eu și temerile, doar eu și un infinit ce îmi e străin și rece, și în fața căruia mă simt mică și inutilă. Îmi e teamă că nu îmi voi găsi la timp rostul și că mă voi pierde în lucruri care nu îmi aduc fericirea, care pentru mine, în momentul ăsta ar fi însemnat niște cuvinte liniștitoare, o îmbrășișare strânsă și o mângâiere pe creștetul capului de la un prieten, de la un suflet încă iubit...

Îmi e teamă că acum sunt incredibil de singură într-o cameră goală, în fața unui laptop care nu poate reacționa în niciun fel la secrețiile oculare sărate numite lacrimi, și nici la sughițurile mele. Îmi e teamă că mă închid în mine când nu trebuie și că mă deschid exact când nu trebuie, unor persoane care nu sunt capabile să înțeleagă toate aceste lucruri, sau care nu doresc să le înțeleagă.

Nu știu ce să mai cred, ce să mai fac, m-am pierdut printre temeri și nici măcar nu știu ce ar trebui să însemne curajul în situația asta, căci i-aș încerca soarta negreșit în clipele astea, când tot ce aveam mai drag a murit și a lăsat loc unei marionete a destinului, cu același chip.

Îmi e teamă de aceste temeri, pentru că nu se mai termină...

Raluca Băceanu

0 comentarii:

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Moon Phase