vineri, 5 august 2011

Toamnă... vara

Azi mi-a mirosit a toamnă. Destul cât să mă indispună toată ziua.

Urăsc toamna. Îmi aminteşte de şcoală. Şcoală, nu liceu, atenţie. Adică de vremuri trecute şi de demult. Care însă mă dor. Şi acum, poţi să crezi?

Toamna e anotimpul meu preferat în ceea ce priveşte culoarea. Poate nici atunci. Prefer verdele dacă stau să mă gândesc. Deci, urăsc în momentul ăsta toamna din toate punctele de vedere.

Totuşi, e încă vară. Dar simt ca şi cum s-ar fi terminat deja. Iar amoţesc, încet-încet, insesizabil pentru cei din jurul meu. Sau, în fine, cred că cei apropiaţi simt o schimbare. Fiindcă îi tot evit. E cam greu să eviţi persoane cu care trăieşti zi de zi, ei bine, eu reuşesc perfect.

Simt lipsa unei singure persoane... Chiar acum mi-am amintit o discuţie foarte veche cu un amic. Când îi spuneam cu o nonşalanţă imposibilă că eu nu simt dor faţă de nimeni. Doar dacă moare o persoană simt dorul. Apoi e ca şi cum nu ar fi fost.

Chiar atât de rece mă credeam. Acum să observ că nu e aşa. Ce-i drept, doar o persoană îmi lipseşte cu adevărat şi ghici ce! Nu e moartă.

Deci cum am reuşit această performanţă? Păăăăi, toamna e de vină. E anotimpul amintirilor, al dorului, al tristeţii. Sau, cum îmi place mie să zic, e anotimpul când sunt empatică la maxim, când simt ORICE la o intensitate ridicată uneori prea mult încât îmi vine să dorm toată ziua ca să nu mai simt nimic.

Sentimentul acela m-a cuprins într-o îmbrăţişare nebună încât abia pot să mai respir. Aerul nu îmi ajunge la plămâni şi simt că nu mi se oxigeneză creierul. De aici şi senzaţiile ciudate.

Mă întreb, când va veni vremea când voi leşina pe bune din cauza asta? Că acum încă mă ţin pe picioare. În fine, vederea e cam înceţoşată dacă mă ridic, iar cu urechea dreaptă încep să aud un ţiuit enervant. Ca atunci când mai ai o clipă şi pici.

Dar nu pic. Niciodată nu pic. Ar fi aproape nedrept, senzaţia s-ar termina odată cu leşinul.

O, acum am realizat. ASTENIE de TOAMNĂ. Cu o lună mai devreme. Ce să fac, mereu mi-a plăcut să fiu prima în toate, sau să încerc măcar.

Aha, e ca şi cum involuntar, eu sunt de vină. Până şi în stări nasoale sunt prima. Mereu în vârf, ăsta e blestemul meu.

Să termin totuşi cu aiurelile. E adevărat că nu am mai scris aşa ceva pe blog de foarte mult timp şi că ar trebui să mă maturizez puţin şi să accept ce am devenit. Nu cred că îmi mai permit să las emoţiile mele oricui. Până la urmă, aici intră şi "colegi de breaslă" care se aşteaptă să găsească povestiri, poezii, chestii de genul ăsta, "chestii" scriitoriceşti.

Însă, serios, dacă Eminescu ar fi avut un blog, aş fi fost curioasă să văd şi cum scrie prostii cotidiene, nu numai poezii de geniu. Nu că m-aş compara, dar ca chestie.

Toamna asta timpurie mă face să aberez. Mă gândesc că o fi din cauză că, poate, sunt îndrăgostită. Da. Din nou. A câta oară e?

Eu nu ştiu. Îmi pare ca şi cum ar fi prima oară. De parcă nimic de dinainte nu a existat, deşi a existat. Dar nu aşa, cel puţin, nu aşa ca acum.

Nu există fericire fără suferinţă. Vă pare cunoscut? Mie da. Şi se aplică.

Pentru o clipă de fericire eu plătesc ore, zile chiar, de suferinţă. Fericirea e scumpă, dar şi ce intensitate poate avea fie şi numai o singură clipă de fericire. Atât de mare, încât zilele de suferinţă se risipesc în eter, la fel şi urmele din suflet.

E bizar. Dar când nu au fost acestea două bizare? Mai ales combinaţia dintre ele. Fericire, suferinţă. Cred că asta înseamnă viaţa până la urmă. Să trăieşti înseamnă să suferi dar şi să fii fericit, chiar dacă suntem doar o clipă în Univers, aproape ca şi când nu am exista.

Mi-am amintit de focul de tabără, cel de la Sighet de anul acesta. Am stat toată noaptea fascinată de el.
La un moment dat, cred că am uitat de tot, chiar şi de propria existenţă. Priveam scânteile cum se ridicau din foc, ori cum ele cădeau pe pământ.
Focul era foarte înalt, de fapt, flăcările. Scânteile ce se ridicau îmi plăceau cel mai mult. Zici că dansau, nu alta. Şi nu se ridicau pur şi simplu, unele aveau direcţie, pluteau de parcă ar fi dansat. Ba stânga, ba dreapta, apoi scăpau din vârtejul de scântei şi se ridicau la cer unde se stingeau. Cele de la mijlocul flăcărilor doar ieşeau, ca apoi să cadă pe pământ.
Atunci am asemănat focul cu Dumnezeu. Până la urmă, scânteile ar fi fost după "chipul şi asemănarea lui". Şi ar fi spus că lumea a început cu Dumnezeu, fiindcă el le dădea apoi naştere. Cine l-ar fi "aprins" atunci pe Dumnezeu?

Nu am mai stat să "filosofez" de ceva vreme. În seara aceea însă a fost minunat. Scânteile chiar sunt ca oamenii. Sau invers. Unii se ridică de jos, ca să ajungă jos. Altele se ridică de sus şi intră cumva în vârtejul celor de sus unde se ridică şi mai mult. Asta apropo de oportunităţi sau de noroc. Altele de sus, ajung jos de tot. Altele stau în vârtej mult timp, ca apoi să se ridice, să danseze singure unde celelalte nu se avântă, după care se sting foarte foarte sus. Poţi spune că de fapt scânteile întrec focul la capitolul ăsta. Ele se sting mai sus.
Dar focul le pare etern fiindcă de acolo vin ele...

Interesant. Toamna mă pune şi pe gânduri acum. Unele lucruri le-am realizat scriindu-le aici, nu în jurul focului.

Tot acum am realizat încă câteva lucruri. Poate efemere, precum scânteile focului, dar atâta timp cât "focul" minţii mele e încă printre aceste idei, e ca şi cum ar fi eterne, într-o "clipă" din Univers, cât reprezintă viaţa.

Să mai şi acţionăm, oricât de dezamăgiţi am fi. Poate ar trebui să facem din clipa asta ceva, nu să o risipim, după ce că e aşa de scurtă.

Nu zic să nu încercăm să ajungem sus, să nu ne prindem în alte vârtejuri de scântei, dar să nu fie unicul nostru scop să ajungem sus, fiindcă toate scânteile din câte am văzut au ajuns sus de unele singure, fără de alte scântei lângă ele.

Nu e mai bine să te stingi având încă o scânteie lângă tine, chiar dacă eşti cu puţin deasupra focului, ori chiar la mijloc?

Prea sus înseamnă singurătate. Dar prea jos înseamnă eşec. Mijlocul e o mare de scântei unde abia poţi să înoţi. Dacă te menţii undeva în aer, şi nu în miezul focului, ai şanse să priveşti ansamblul şi să te conştientizezi ca scânteie, chiar dacă în următoarea clipă, indiferent cât de lungă sau scurtă, vei muri.

Am pălăvrăgit destul?

Să zicem că poate e toamnă. Şi poate e un anotimp deprimant când te simţi singur... chiar şi când nu eşti.

Am de gând să mai stau şi printre alte scântei. O scânteie ce stă prea mult singură, am văzut eu că se stinge. Şi nu se mai aprinde niciodată.

Chiar nu merită să stai singur atunci. Străluceşte cât încă mai poţi...indiferent de anotimp.

Raluca Băceanu

0 comentarii:

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Moon Phase