Oglindirea
Mă aşez şi-ncep să-mi privesc chipul din oglindă
Ce se uită înspre mine parşiv şi plin de scârbă,
Îmi rânjeşte cu nişte dinţi mari şi albi ce vor să sfâşie
Tot ce-a mai rămas bun şi pur din mine.
Îl privesc de-atâta timp, încât simt că ameţesc
El tot mă fixează cu nişte ochi negri ce parcă moarte îmi doresc.
Îşi dă capul pe spate şi-şi flutură vâltoarea de bucle ruginii,
Încearcă să mă vrăjească şi să mă înhaţe cu ghiarele-i cenuşii
Dar se lovesc de reflecţia mea în a ei realitate
Degeaba încearcă să mă tot doboare, nu-i reuşeşte.
O văd cum se calmează şi mă priveşte lung,
Am senzaţia că deja vede prin trupu-mi,
Îi văd ochii cum îi devin roşiatici şi scânteiază
Apoi îmi aud râsul strident şi o greutate mă apasă.
Sunt eu, de dincolo de acea oglindă, tot eu
Însă diferită prin realitatea oglindită
Nu sunt cea dulce şi mereu săritoare
Devin acră şi chiar... e de mirare!
Întind mâna spre ea, ce cu ochi timizi mă priveşte
O ating, mă atinge, apoi străluceşte
Îşi duce ochii în pământ, inspiră adânc, apoi iar mă fixează
Suntem două şi una, preschimbându-ne mereu una cu cealaltă
Iar acum eu sunt cea care o hipnotizez pe cea mult mai slabă.
Ne zâmbim reciproc, ne ridicăm şi ne fluturăm iar părul agale,
Îi fac cu ochiul iar ea mă sărută, gata, suntem pregătite de luptă.
10 iunie 2011
Raluca Băceanu
Comentarii