Alpha
Din categoria personalo-penibile.
Să vă povestesc cum a început totul...
În noaptea dintre anii 2009 şi 2010, a fost lună plină. Dacă îţi puneai o dorinţă exact la ora 12:oo, aceea mai mult ca sigur se împlinea. Şi chiar de spui că-i o prostie, să ştii că e de ajuns să crezi.
Bun. Mi-am notat pe o hârtiuţă dorinţa, ca să o am mereu la mine şi am ascuns-o în blugi. Am încercat să o formulez cât mai simplu ca să nu existe dubii. Şi aşa Universul e complex, nu era nevoie să fie şi dorinţa mea prea complicată. Dar cu cât ceva e formulat mai simplu, cu atât devine mai interpretabil. Iar dorinţa mea nu cuprindea şi data când aş vrea să devină realitate, ci era o formulare asemănătoare cu " vreau să...." nu când sau cum.
Mai departe. Am aşteptat un an întreg. Şi a naibii să fie de viaţă şi de circumstanţe, până în seara de 31 decembrie 2010 nu am crezut că se mai împlineşte. Dar, am avut senzaţia că s-a împlinit cumva... deşi nu îmi arăta nimic asta, absolut nimic.
În ianuarie, februarie, martie, şi cam toată luna aprilie am fost nu dezamăgită, ci aproape distrusă pentru că am crezut în ceva iar acel ceva nu a apărut. Oarecum, îmi pierdusem speranţa şi mă gândeam că nu merge treaba asta cu dorinţele...
Până acum. Şi îmi vine să îmi dau cu pumnii în cap pentru că nu am realizat că de fapt dorinţa devenise realitate, doar că, fără ca eu să ştiu.
Cum naiba vine asta? Stau şi mă întreb şi acum. De ce aşa?
Probabil te întrebi ce dorinţă a fost aia, de circumstanţele îndeplinirii ei nu mă vizau şi pe mine, cel puţin, până acum câteva săptămâni...
E incredibil cum Universul le ordonează. Dar cine îşi închipuia că exact aşa? Eu încă mă simt ca după un şoc. Tremur. Simt palpitaţii. Din alea nasoale.
Duminică. Lună plină. Sau aproape plină. Nu am dormit decât două ore, iar luni la liceu am fost un zombie. Totuşi, starea foarte apropiată de una de parcă aş fi fost sedată, m-a făcut să îmi dau seama că ceva se potriveşte, dar încă nu ştiam ce. Tot ce avea legătură cu capacitatea mea "empatică" şi de vindecare a luat-o razna. Cine ştie, cunoaşte... Mi-am luat un energizant. Gaz pe foc, ăsta a cam fost efectul...
Marţi. Aceeaşi poveste. Acelaşi energizant. M-a moleşit de data asta. Aceleaşi palpitaţii şi stare de rău.
Miercuri. Adică azi. În sfârşit am găsit legătura. Iar la început, idioată ca mereu, m-am gândit DE CE DRACULUI? CUM DUMNEZEU? Apoi răspunsul, la fel de inocent ca buclele mele moi şi roşcate, mi-a răsunat în minte cu o voce necunoscută: pentru că TU ţi-ai dorit asta, AIURITO! Ai uitat de la mână pân' la gură că tu ai vrut asta?
Acum. Am dat-o în bară. Mai rău e când nu îţi dai seama de un lucru, că e ceea ce e, deşi îl ai în faţă, şi... îl dai dracu', îl respingi, pe scurt, nu dai niciun ban pe tot ceea ce îţi spune.
Mi-am respins dorinţa. Propria mea dorinţă. O vreau înapoi. Universule, de data asta nu mai dau greş.
Nu voi spune ce e cu Alpha de fapt. E de ajuns să ştie o singură persoană. De fapt, două. Dacă îşi va da seama. Şi e posibil să îşi dea seama. De data asta blogul e ca o carte deschisă. Pentru că îl ştie. Îl citeşte. Îi place. Se regăseşte în ceea ce spun. Şi sigur va zâmbi. Şi la fel de sigur va avea iar un flash.
Singura chestiune pe care nu o înţeleg... era acolo în tot acest timp... de ce nu l-am văzut de la bun început?!
Raluca Băceanu
Comentarii