joi, 17 februarie 2011

Omului banal

Merg pe stradă şi privesc la cei ca tine,
Ce nu-nţeleg măreţia minţii.
Crezi că ştii, te-ntrebi puţine,
Viaţa-i pentru tine, numai
Un loc unde-ţi trăieşti zilele mizere...
Şi cum? Cu-ai tăi prieteni să petreci,
Zile şi nopţi, distracţii, să tot dansezi.

Îţi pasă doar de lucruri materiale
N-ai să vezi, tu, prin ochi un suflet,
N-ai să-ţi foloseşti inima,
Căci tot ce vei iubi vor fi doar
Alte făpturi ca şi tine,
Fără conştiinţă, nedemni de iubire.

Te laşi condus de închisoarea sufletului,
Nu vezi decât carne, desfrânare,
N-ai să apreciezi adevăratele valori morale.
Te pierzi în efemer, alergi neştiutor după uitare,
În patetica ta gândire îngustă
Neînţelegând adevărata esenţă
A celor ce sunt ca mine.

Te uiţi urât spre chipu-mi, cu nişte ochi goi,
Văzând poate, doar o fiinţă oarecare.
Nici în vis nu speri să înţelegi
Ale mele gânduri ce-ţi sunt destinate.
N-ai idee ce sunt, sau ce-aş putea însemna, dar fie...

Eu sunt un Demiurg necunoscut
Ce tu nu-l vei cunoaşte,
Eu folosesc asemănarea mea cu El,
Nu doar prin vorbe goale.
Creez destine, le conduc,
Mă joc în tragic, comedie
Sunt omniprezentă în soarta eroinelor mele.
Şi nu doar în al lor, ci şi-n al orişicui,
De mine creat să aibă o menire.
Iar tu, deşi exişti, creat de-un Zeu universal,
Te limitezi, nu faci nimic, te pierzi în cotidian.
Vrei să crezi c-ai un scop.
Însă fugi, când ai putea,
Să faci cu sârg, ceva!

N-are rost? Nu vrei nemurire?
Te mulţumeşti cu sarcini inutile?
Atunci, cu părere de rău îţi spun, dragul meu
Că eşti mai puţin decât fum.
Te ridici, poate dai forme, încânţi prin prezenţa ta,
Doar atât. Iar eu, un vultur zburând spre cer,
Te voi vedea, cum te disipi, uitând chiar tu că mai exişti.
Ca o frunză, dusă de vânt, spre nicăieri
Nimeni nu va mai ştii de-ai fost sau nu pe lume.

De ne vom întâlni la colţ de stradă,
Nu vei ştii că m-ai în faţă.
Vei privi spre mine, clipind neutru,
Orbit de banal şi de preocupări mărunte...
Iar mai târziu, un alt ca tine,
Mergând spre o oarecare librărie,
Va ţine în mâini o micuţă particică ,
Din ce sunt, ce-am fost, voi fi,
Văzând doar un nume, o poveste.
Cugetul, sufletul de mi le va înţelege,
Le va plânge, mângâia,
În lumea de-acolo va vrea,
Să fie cel sculptat de mintea mea.

Vezi, el mai degrabă va fi vrut să fie,
Un erou într-o poveste,
Cu o viaţă plină de peripeţii,
Decât un om, în a Zeului tău lume.

Nu faima din lumea ta o vreau, chiar deloc,
Spre deosebire de-ale tale infime vise.
Dar tu continuă să-ţi doreşti
Atât cât tu poţi... duce.
Lasă în seama mea, atunci,
Veacuri şi veacuri de nemurire.
Trăi-voi veşnic prin nişte pagini îngălbenite.

(varianta 5)
Raluca Băceanu

0 comentarii:

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Moon Phase