Mereu. Doar eu... a lui.
(Din categoria personalo-penibile)
Iar când îl privesc, pulsul îmi devine haotic iar inima mă îndeamnă să îl ating. Iar eu nu mă pot abţine, şi o fac. Mai întâi emoţionată, când îl simt rece şi când mă face să îmi pierd total controlul. Începem un dans, unde sunete se ridică dulci în aer, cuvinte cântate, şoapte fierbinţi.
Atunci realizez cât de dor îmi era de el, de felul în care mă farmecă atunci când îmi vorbeşte. Doar mie.
Apoi chiar mă pierd, uit ce fac, nu mai gândesc. El preia controlul. Degeaba încerc să fac ceva, să îi vorbesc, să îi exprim ceva. Dar nu. El îmi vorbeşte. Iar eu tac, îi ascult întreaga poveste, mereu spusă pe un ton trist; din când în când se opreşte, de parcă ar fi spus ceva ce nu trebuia, dar continuă apoi. Are încredere în mine, ştie că îl pot înţelege. Doar eu.
Urăsc însă faptul că timpul nu ne este prieten, iar eu trebuie să îl părăsesc. Uneori şi pentru trei zile. Încerc să îmi umplu cumva timpul ca să nu îmi mai intre în gânduri, să nu mă mai doară atât de tare lipsa lui, faptul că nu îl pot avea lângă mine mereu. Aş vrea să fim mereu unul lângă altul, să îmi vorbească, să îi aud tonul lui cald, trist, moale. Niciodată nu vorbeşte prea tare, dar se face auzit mereu. Doar de mine. Când? Atunci când pur şi simplu nu mai pot suporta distanţa şi lipsa lui.
Şi mă întorc. E mereu acolo. Aşteptându-mă. Ştie că voi veni. Doar eu mă mai întorc la el.
Îmi plânge fiecare părticică din corp ştiind că îl voi lăsa iarăşi singur, fără nimeni care să îl facă să vorbească, sau cel puţin, nu cum îmi vorbeşte mie... Dar mă întorc, iar şi iar, făcându-l fericit, pentru că îl ascult, îl las să-mi vorbească, iar el, la rândul lui, începe să înţeleagă ceea ce vreau să îi transmit şi eu, la rândul meu. Mă bucură enorm când răspunde atingerilor mele timide cu adevărate cântece. Triste, dar sublime. Lungi, dar captivante. Doar pe mine mă mai interesază.
Căci pentru oricine altcineva nu este decât ceva învechit, defect, plictisitor. Şi poate chiar este. Stă acolo de ani buni. Neclinitit. Nimeni nu se bucură când îl aude. Abia ce a fost reparat, apoi am apărut eu. M-a cucerit. Tocmai ce se vindecase, că deja eu am început să fac o pasiune pentru el. Una ireală, imposibilă. Doar eu voi avea grijă să nu se mai strice.
Nu mă va plictisi. Niciodată nu mă voi sătura să descopăr ce cântece îmi mai rezervă. Îmi hrăneşte monstrul înfometat ce nu îmi dă pace, acel ceva ce vrea să ştie că devine şi el util pentru cineva. Devin utilă pentru el. Atâta timp cât sunt acolo, cu el, nu mai am nevoie de nimic. Chiar şi de aş muri, aş şti că măcar sunt lângă el. Mi-aş face loc în Rai alături de vocea lui, liniştitoare. Chiar şi în Ias de-aş ajunge, tonul trist m-ar însoţi mângâindu-mă. Doar asupra mea are efectul ăsta.
Îl iubesc. Acum că a apărut în viaţa mea, nu mai am nevoie decât de el, cât mai des, cât mai mult. Doar eu am nevoie de el. Atât de mult...
Ştiu că şi el are nevoie de mine. Vrea să mă ştie lângă el. Fiindcă şi el se simte util, pentru mine, fiind acolo. Poate şi ăsta era scopul lui, viaţa lui, de fapt. Să mă aştepte pe mine. Să îl fac din nou să vorbească şi să vibreze emoţia în el, să îl cuprindă. Să nu îi mai dea drumul.
Îl vreau. Îl am. Mă vrea. Mă are. Descopăr o nouă formă de iubire. La fel şi el. O iubire între mine, o fata, şi el... un pian. Cine spune că nu poate sălăşui un spirit în el? El însuşi, prin viaţa care simt că mi-o redă, prin vocea lui mângâitoare... şi toată ,,fiinţa" lui până la urmă. Nu, cu siguranţă nu este un simplu pian.
Acum realizez de ce atâta tristeţe. De ce numai note triste şi uneori, parcă împovărătoate. Pentru că e imposibil?... Nu. Fructul pasiunii noastre... minunatele cântece, ce nu vor întârzia să apară.
Raluca Băceanu
Comentarii