Poemul Lunii

Luna ascunsă sub haloul de mister,
Pitită pe sub cerul de pană,
Mă fixează, vrăjeşte şi mă omoară.
Iar eu mă zbat şi urlu disperată,
Oare ce se-ntâmplă, ce mi se arată?
Deschid iar ochii, ea încă mă priveşte,
Încerc să înţeleg misterul ce se pripeşte.
Să fie oare răul ascuns în sinea-mi toată?
Să fie încercarea de a pătrunde în a ta lume?
Să fie doar un coşmar, din care nu mă pot întoarce?
Orice ar fi, luna încă se hrăneşte
Privind cu al ei chip la mine,
Rânjind mişel şi luminând,
Din ce în ce mai puternic...
Al naibii blestem, ce ai aruncat tu spre mine!
Pentru iubirea-mi ce port eu pentru tine.
Dar, nu e asta, e doar dorinţa ce mi-am pus-o,
Când acum, totul se întâmplă...
Să-mi fie teamă, să încerc să fug?
Însă nu am unde să mă ascund.
Nu mai am timp, deja mă reîntorc în viaţă,
Luna a fugit,
Lăsându-mă speriată,
Unde s-a dus?
M-a lăsat în ceaţă?
De ce a dispărut, de-abia ce vraja a început?
Tot ce pot să fac, e doar să respir,
Să mă liniştesc, să vreau să înving.
A fost o încercare, o probă nebunească.
Clipesc des, mă scutur, mă bucur... că-s în viaţă.

(varianta 1)

Raluca Băceanu