vineri, 19 noiembrie 2010

Dark story - Lupta pentru supravieţuire

Pentru a înţelege textul de mai jos, citeşte mai întai asta Dark Story-Abisul uitarii-.

Se spune că o dată la 11 luni, ne schimbăm... însă nu aş putea spune în ce mod. Personalitatea? Gândirea, poate? Felul în care suntem percepuţi de ceilalţi? Nu ştiu. Ori se întâmplă ca ceva din noi să dispară, şi să nu se mai întoarcă...

Şi totuşi ea nu a vrut să accepte asta. A preferat să lupte, nu să se schimbe. Şi are să piardă. Ştie ce o aşteaptă, doar că nu vrea să accepte. Se stinge, încet-încet şi abia dacă îi mai pâlpâie flacăra vieţii în ea. Dar nu renunţă. Lupta însă a ajuns la un punct atât de intens, încât se răsfrânge şi asupra fizicului. Două forţe în acelaşi trup. Al meu. Dar amândouă simt ceea ce simt şi eu. Şi nu se vor opri decât atunci când una va fi distrusă...

Au trecut mai mult de 11 luni de atunci... din acea zi fatidică din ianuarie, când ea a venit în locul celeilalte naive. A fost o schimbare bună, la vremea aceea. Doar că, totul se uzează cu timpul şi trebuie înlocuit. Pentru mine nu e de ajuns ca acel lucru să fie reparat. Trebuie să fie nou. Nu poţi acorda o a doua şansă unui lucru sau unei persoane care te-a dezamagit deja. Fiindcă o va faci din nou... şi din nou. Iar ea, m-a dezamăgit, deşi era parte din mine însămi.

Impulsivitatea ei m-a băgat în prea multe încurcături, până când, cineva, pe neaşteptate, a venit... în mine. E posibil să o fi aşteptat chiar... Cineva cumpătat, care prefera să gândească înainte de a acţiona cu impulsivitate. Cineva care era aproape opus ei.

Am acceptat-o pe cea nouă cu braţele deschise. E încă acolo şi nu o voi lăsa să plece. E conştientă de ce poate face, de cât de multe calităţi posedă. Şi sunt destul de multe, extrem de folositoare.

Farmecul ei m-a dat gata de când am încercat prima oară să privesc lumea, după ce ea a venit. Atunci am observat ce poate să facă prin mine. Cealaltă reuşea să smulgă doar aroganţa oamenilor. Ea, cea nouă, numai admiraţie, respect, dar şi o doză imperceptibilă de teamă, perceput de cele mai mult persoane ca un mister ce trebuie descoperit. Prin ochii ei am reuşit să văd altfel lucrurile. Totul a fost mai clar şi mă uimea. Acorda importanţă fie şi celui mai neînsemnat lucru. Vedea frumuseţe în orice. Putea din orice să creeze. Orice.

Dar între timp, i-am descoperit şi eu, şi cea veche, cinismul. Poate cea mai puternică armă a ei. Este incredibil cum poate recepta vorbe, cum poate înţelege atât de multe lucruri. Celalaltă nu putea face asta. Nu cu succesul cu care ea o face. Doar o privire aruncată şi dezarmează, un cuvânt şi uimeşte prin răceala cu care îţi poate spune orice, fără ca măcar să clipească din genele ei lungi. O răceală cumplită, ca atunci când striveşte o insectă sub tocurile ei. Respinge fără nicio mustrare de conştiinţă. Eu cred că îi şi place. Şi mie a ajuns să îmi placă. S-a ataşat de mine, asemeni unui simbiot. Ce simte ea, simt şi eu. Şi viceversa.
Asta o deranjează. Când cealaltă încă îşi arată influenţa asupra mea, simte ca şi cum ar poseda-o pe ea. Dar nu se va mai întâmpla asta pentru mult timp.

Cu cât durerea e mai atroce, cu cât vreau mai mult să ţip, şi să le fac să termine mai repede lupta, cu atât ele încearcă mai mult, şi mai mult...

Am obosit însă. Din vina amândurora. Ştiu că cea din urmă îmi va fi de folos pe viitor, aşa cum cea din trecut şi-a avut locul în alegerile şi obstacolele prin care am trecut până de curând. Mă întreb dacă îi voi simţi lipsa. Probabil că nu. Ea va mai trăi în mine doar prin intermediul amintirilor. Atât. Principiile şi gândurile ei sunt lăsate undeva între paginile unei cărţi prăfuite.

Influenţa celeilalte se simte în tot ceea ce fac acum şi în ce am de gând să fac în continuare. Ea are forţa necesară pentru a continua şi pentru a răzbi, fără să pun la suflet vreo eventuală dezamăgire...

Calmul, răceala, aroganţa pe care o afişează cu atâta nonşalanţă faţă de cei pe care îi dispreţuieşte, la fel cum uneori pare atât de dulce şi de nesigură, o fac o armă puternică. Adeseori îmi dă senzaţia că nu simte nimic pentru el. Şi probabil că da, cum m-am gândit, e incapabilă de aşa ceva. Probabil că e mai bine. Îşi foloseşte energia în alte scopuri...

Ştie când trebuie să se impună. Ştie cum. Ştie de ce. Respectul şi admiraţia sunt lucrurile care o mulţumesc. Nu dulcegăriile. Nu mai am timp de aşa ceva. Ea s-a ocupat de asta.

Acum le simt cum iar încearcă să mă câştige, amândouă. A sosit momentul.

Trebuie să pleci. Îmi pare rău. Sau, de fapt nu. E mai bine aşa. DarkMuse, locul tău e numai prin amintiri.


Ralenne Black... ai tot drumul înainte. Fă-mă mândră de tine. Ştiu că o vei face...


Raluca Băceanu

3 comentarii:

New Sensations spunea...

Deosebita poveste. Deosebita fotografie.

Ashlee. spunea...

In locul tau m-as simti norocoasa, cel putin tu ai pe cineva de nadejde, v-ati atasat reciproc una de alta iar asta va ajuta atat de mult...
Eu am o singura si simpla voce,un prieten aflat dintotdeauna care acum si-a croit drum la suprafata.Si ma omoara,pentru ca uneori reuseste sa ma controleze,ma prinde cumva si face exact ce nu vreau eu..se foloseste de mine.ASTA ma innebuneste.Si sunt singura impotriva lui.

A.I.R spunea...

pai da, asta e exact lupta cu sinele.
de paradoxuri nu vei scapa niciodata.
incearca sa iti pacalesti mintea prin subconstient. si asta e un paradox... uite incearca sa te gandesti la un lucru in timp ce te gandesti deja la ceva. daca poti face asta, ai castigat lupta, sau esti pe calea cea buna.
nu e usor, dar nici imposibil nu e.

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Moon Phase