sâmbătă, 9 octombrie 2010

Strange... needs



,,Pulsează. Din ce în ce mai repede. Undeva în pieptul meu. E inima. ,,Sorry but I think I don't have such thing as a...". Şi totuşi ea este.
Văd peste tot oameni, dar încetez să îi mai percep ca semenii mei. Ceva s-a întâmplat. Sunt doar o sursă de energie.

Mai întâi mă hrăneam cu emoţiile lor. Până când a devenit prea dureros. Poate a durat prea mult etapa asta, iar de când a început, m-a prins într-un fel de sinistră vrajă. Orice tip de emoţie, iar când aveam norocul, orice sentiment, îmi provoca o plăcere ciudată.
Dar cum spuneam, a devenit în timp prea dureros pentru mine...

A urmat altceva. Diferit şi din ce în ce mai plăcut. Niciodată nu am putut să spun că am avut destulă energie în mine. Am avut însă o rezistenţă ieşită din comun. Până să îmi dau seama de asta, nu o făceam voluntar. Dar cum respectul meu faţă de ei se diminua din ce în ce, am făcut-o şi voluntar. Nu cred că şi-a dat nimeni vreodată seama de ce făceam. Şi nu am niciun regret. Energia lor este inepuizabilă. În felul ăsta puteam face două lucruri simultan: să îi sec de vitalitate şi să mă hrănesc cu diferitele lor emoţii după ce începeau să se simtă slăbiţi. Unii se simţeau bine, aceia cu exces de vitalitate. Ceilalţi... lor nu le foloseam emoţiile.

Dar acum, acum... nimic nu mai pare satisfăcător. Nimic. Nu pot să iau o pauză. E imposibil. Depind de ei prea mult încât da, a devenit o dependenţă bizară.
Nu a fost empatie, sau poate a fost la început când nu ştiam cu ce mă confrunt. Dar cu timpul întunericul devine din ce în ce mai puţin... de nepătruns. Nu spun că e plăcut ceea ce poţi descoperi. Nu, deloc. E doar o altă formă de supravieţuire ce se ascunde acolo, printe sute, poate mii de alte mistere privind orice lucru pământesc sau nepământesc.

Inima continuă să pompeze. Dar e gros, e puţin, e bolnav. Îmi e sete. Dar nu de apă, nimic de genul ăsta.

Îmi simt gâtul uscat. Mă ofilesc. Sunt din ce în ce mai rece. Îmi e teamă de lumină. Vreau să mă încălzească, dar nu mai poate. Tot ce poate ea face e să dezvăluie ce am devenit. Aşa că mă feresc şi fug de ea. De orice rază de soare ce ar putea să mă dezvăluie lor. E ca un blestem! Nu mai pot scăpa. Din clipa de când am făcut-o voluntar şi m-am folosit de ei, Lumina m-a blestemat.

Şi ce îţi mai rămâne de făcut când trebuie să te confrunţi cu demonii cunoaşterii? Poţi doar să continui ce ai început, pentru a exista, dacă asta se poate numi existat.

Mai e un singur lucru de făcut. Ultimul lucru care mă mai poate ţine în viaţă. Şi este plin de energie. E încărcat de emoţii, de sentimente de orice fel. E plin de energie, pentru că e energia însăşi. E plin de umanitate. În clipa când mi-am dat seama de asta m-am văzut nevoită să recunosc că ultima fărâmă de umanitate a dispărut din mine din moment ce aveam nevoie de el. Potrivit de gros, licoarea zeilor mă aştepta, mă ademenea în fiecare dintre ei.

În clipa când pe buze am simţit gustul, am simţit emoţii, amm simţit o viaţă cum se zbate să trăiască prin mine veşnic. Cald, potrivit de dulce şi sărat în acelaşi timp, metalic. O explozie de plăcere, un extaz suprem cum niciodată nu îi va fi dat vreunuia dintre ei să trăiască.

După, un gol imens ce voia din nou să trăiască acel moment. Nu mai erau ei, erau doar victime. Iar eu le hotăram soarta. Blestem pentru o eternitate petrecută în singurătate, din cel mai vital element al vieţii. Încărcat cu tot ceea ce însemna viaţa, ea însăşi. Iar eu, depindeam de el, cum un om depinde de aer."

Raluca Băceanu

0 comentarii:

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Moon Phase