sâmbătă, 16 octombrie 2010

Gol.


Ăsta ar putea să fiu cuvântul care să definească toată starea mea. Aşa că vă invit să citiţi următoarele doar dacă aveţi timp de pierdut, sau mai pe româneşte, vă plictisiţi.
Să nu ziceţi că nu v-am atenţionat...

Să vedem. A încetat să îmi mai pese de un lucru de care mi-a păsat prea mult timp. Pur şi simplu. Nu ştiu cum s-a întâmplat. Emoţia s-a dus, la fel cum şi venise atunci. Imediat. Fără să ştiu şi fără să vreau.

Doar că acum a rămas un gol. Faptul că îmi păsa, îmi ocupase tot timpul un loc undeva în inimă sau undeva, nu pot să spun sigur. Şi totuşi, uite că a dispărut. Iar acum, mă simt vinovată?! Nu înseamnă oare că încă îmi mai pasă? Sau e doar nevoia aceea de a umple un gol ce a fost atâta timp umplut, cu altceva, nou, indiferent de sentiment?

Nu îmi pot da seama care dintre variante. Poate nici măcar nu mă simt vinovată. Mă simt falsă. Ca şi cum rolul pe care l-am jucat se împletise cu mine, în mine, iar acum că în sfârşit am scăpat de el, îmi e imposibil să mă regăsesc pe mine, cea de dinainte. Şi oricât vreau să cred că mai este ceva acolo, care să substituie fostul sentiment, parcă nu este.

Îmi vine să râd şi să ţip cu groază în acelaşi timp. Depindeam oare de un rol ca să îmi dau seama că trăiesc şi eu o dramă? Când de fapt, niciodată nu a existat? Ori am trăit cu adevărat alături de acel sentiment din mine?

Acum ce se întâmplă?... Oare continui să joc un rol care niciodată nu mi s-a potrivit? Mi se va potrivi vreodată, dacă îmi va fi din nou distribuit? A fost o greşeală să mă dau în spectacol trăind ceva poate, interzis?

Sunt două părţi care mă întregesc ca fiinţă. Întotdeauna aşa a fost. Doar că sunt atât de diferite. Nici măcar la mijloc nu pot să mă aflu, pentru că sunt simultan ambele.

Se luptă, ca două particule de energie, ca un + şi un - . Se vor anula vreodată? Ori deja asta se întâmplă, sau s-a întâmplat?

Nu. Da? Confuzia ocupă acel loc acum, desigur. Cred că întotdeauna a fost aşa. Pe lângă confuzie s-a mai alipit ceva în trecut. Asta e tot.

Îmi pasă că nu îmi mai pasă. Il me manque qu'il ne me manque pas. Să fie asta, şi asta?

Cum să îţi fie dor de ceva ce ai simţit şi care te-a făcut să suferi, într-o oarecare măsură? Au fost atâtea dezamăgiri în acel loc, iar când au dispărut eu simt că ceva nu e în regulă.

Voi aţi păţit ceva asemănător? Sau măcar înţelegeţi ce vreau să spun?

Poate că niciodată nu mi-a fost dat să trăiesc -până acum- ceva, fie bucurie în cea mai înaltă formă, fie suferinţă, în cea mai josnică şi dureroasă alcătuire...

Am fost blestemată să nu simt nimic niciodată. Oare? Mi-am construit chiar eu rolul în patetica mea piesă, jucând rolul principal, de dragul de a trăi într-o oarecare măsură ceea ce alţii -poate- trăiesc în viaţa de zi cu zi, doar pentru că eu nu puteam. Mi-am scris propria poveste încât să simt ca trăiesc. Doar că fericirea nu am simţit-o, şi nici suferinţa. Nu cu adevărat. Nu cu intensitatea după pe care mereu am tânjit.

Poate că ăsta e singurul lucru care mă face să simt ceva care se zvârcoleşte în acel fost gol. Cred că se numeşte suferinţă. Dar eu îl simt ca un simplu disconfort.

E doar insatisfacţie. Ei bine, slavă Cerului că măcar de asta sunt capabilă. Insatisfacţie.

E trist însă că am putut să pretind că am simţit în trecut nişte sentimente de care, am fost incapabilă să le simt şi să le înţeleg. Dar dracu' ştie cum pot să trăiesc în cărţile mele. Literalmente.

Dar că de data asta, nu voi mai încerca să trăiesc realitatea ca o carte. Ci doar ca o realitate crudă prin faptul că niciodată nu poţi trăi ceea ce se înfăţişează în nişte cărţi care oricum, se presupune că imit realitatea. Poate că oricum realitatea nu a fost aşa niciodată. Până la urmă e subiectivă, iar noi suntem creatori de sentimente, şi nu realitatea. Cărţile sunt rezultatul a mult subiectivism din partea autorului...

Doar că acolo descrierile te fac să trăieşti. Realitatea nu îţi descrie. Îţi dă doar prilejul să descrii tu. Iar eu nu sunt capabilă să îmi descriu mie ce am simţit, ce voi simţi sau ce voi face. Pot doar să hotărăsc ce i se va întâmpla lui x, sau y, personaj dintr-unul sau altul din romanele la care lucrez când realitatea de zi cu zi mi se pare lipsită de un sentiment. Ori pot să îmi imaginez.

Când a devenit viaţa noastră atât de sterilă, atât de caustică? Sau e doar a mea aşa pentru că îmi dau seama de ce e real şi nu?

Nu mai disimulez, fiindcă nu mai simt. Şi asta e de rău. Dacă nu simt, cum voi face să pară reale nişte lucruri pe care nu sunt capabilă să le simt? Vreau prilejul ăsta, să simt şi să ştiu că e adevărat dacă simt bucuria, frustrarea, extazul, melancolia... Dar cum am spus, pot să îmi imaginez, da!

Bun, plecaţi toate. O să mă folosesc de nimic ca să creez ceva. Şi nu ştiu cum, dar o voi face şi pe asta.

Vouă ce v-am transmis?...

Raluca Băceanu

2 comentarii:

Smoke And Blue spunea...

mai mult decat cuvinte.

A.I.R spunea...

e bine atunci ca inca pot sa fac asta.

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Moon Phase