sâmbătă, 31 iulie 2010

Studiu asupra realităţilor sau Realitate imaginativă


Ce este real? Ce este doar imaginaţie? Normal ar trebui să fac distincţia între ele, aşa ar fi normal. Să zicem că încă mă aflu în toate minţile, încă, dar sunt multe lucruri pe care aş vrea să le descos, doar că, ştiţi cum se întâmplă, de multe ori te afunzi mai rău în mister. Şi sincer, m-am cam săturat să tot cad şi să tot cad din lac în puţ. Rău de tot.

Poate că am citit eu prea multe romane fantasy în ultima perioadă – de fapt numai din astea am citit- şi din această cauză se nasc unele teorii în mintea mea, care între noi fie vorba, e aşa de încurcată cu atâtea şi atâtea de mă mir că mai ţin pasul cu tot şi cu toate. E greu. Dar când nu m-am descurcat eu, măcar cât de cât? Ei?...

Să privim rândurile de mai sus ca o introducere...Bine, bine, recunosc, amân ce am de spus –ca de obicei. Cum am spus, e greu şi nu ştiu dacă o să ajung să scriu aici tot ce mă frământă apropo de universul acesta...sau de universurile acestea?

V-aţi gândit vreodată că ceea ce scrieţi s-ar putea să se adeverească? Am spus-o. Şi nu ştiţi cât de greu mi-a fost şi îmi este. Tot alternez între a şterge postarea asta definitv sau să o păstrez şi să vă dovedesc încă o dată de cât de...specială este mintea mea.

Şi neştiutorii vor zice: ,,a ce tare, genial!”. Nu e deloc genial şi nici tare având în vedere că scriu la o trilogie fantasy. Când lucrurile ,,fantasy” pe care le scrii se adeveresc atunci nu mai poţi fi sigur de graniţa dintre real şi imaginaţie. Desigur, depinde ce fel de lucruri se adeveresc. Acum nu spun că am văzut spiriduşi când am deschis uşa de la frigider când căutam cutia cu lapte, bineînţeles că nu. Se întâmplă nişte fenomene mai discrete, dacă pot să le numesc aşa.

Nu mai înţeleg nimic. În lumea asta reală te ghidezi după nişte legi, fie că accepţi că te ghidezi sau nu. Mă refer la acele legi nescrise – însă pe care le cunoşti, e în firea omului-care îţi atrag atenţia asupra unor chestiuni, astfel încât tu să poţi să le delimitezi de cele ce ar putea sau nu să existe.

Sunt multe păreri însă apropo de aceste chestiuni, care ţin de credinţă, de superstiţii adică de ocultism, lumea ocultă.

Una e să crezi în fantome şi că ele ne pot influenţa într-un fel viaţa şi alta e să crezi cu adevărat în vampiri şi vârcolaci.

Ceea ce ţine de noi, de viaţa de apoi, ar trebui să pară mai plauzibil fiindcă după ce murim, sigur ajungem undeva. Ceea ce ţine de demoni şi vrăjitoare pare mai puţin plauzibil. Şi tot aşa.

Şi totuşi, ce am spus mai sus nu schimbă cu nimic fenomenele petrecute de la începutul lunii încoace, poate chiar mai demult. Cred ca acum am deschis ochii şi am lăsat pânza ,,realităţii” deoparte. Prin realitate cred că mă refer de fapt la ceea ce presupune realitatea, la fel ca şi în cazul cu normalitatea – vezi ,,Pe măsura etichetei?”.
În universul cu care eram familiarizată- adică în trecut pentru că în prezent cred că nu mă mai aflu în cel în care m-am şi născut, voi explica mai jos- nu se putea întâmpla ce îţi doreai cu ardoare, darămite să vezi sub ochii tăi cum propriul univers imaginat, cum tu ca un Dumnezeu în lumea creată de el, cum apar personajele create de tine, cum soarta lor urmează firul întămplărilor din carte. Menţionez că şi eu mă regăsesc ca personaj şi asta face ca lucrurile să fie şi mai personale pentru mine, ceea ce e al dracului de ciudat. Ups, să nu îl mai menţionez, nu de alta dar oricum apare şi el undeva prin carte, atunci când se întoarce universul eroinei cu susul în jos. Şi totuşi, nu voi modifica nimic. Vreau să văd dacă totul se întâmplă conform romanului. O să evit să scurtez viaţa unor personaje însă, nu cum aveam de gând pentru a treia carte din serie... Nu că am vreo siguranţă că totul se întâmplă aşa doar pentru că aşa le scriu...poate e vreo coincidenţă, eu ştiu...chiar dacă eu nu cred în coincidenţe.

Cred că v-am ameţit. Şi eu sunt la fel de confuză, credeţi-mă pe cuvânt.

Şi cum nimic din ce scriu nu ar trebui să se întâmple în realitate, o să denumesc realitatea în care mă regăseam când am scris romanul, realitatea R, iar cea în care –cred că- mă regăsesc, realitatea A.

În realitatea R, sau universul R, eu eram cea care scria povestea de viaţă a unei fete iar lucrurile o iau razna când ea îşi pune o dorinţă. În R, eram conştientă că existenţa mea nu ar putea sub nicio forma să devină identică cu a protagonistei.

În realitatea A, nu prea mai fac diferenţa între viaţa mea şi a protagonistei. Cuvintele ,,al naibii de asemănător" vă zic ceva?

Am observat însă, că nu tot timpul mă regăsesc în A. Uneori sunt în realitatea, D sau X. Problema este că sunt n realităţi şi nu pot să le deosebesc pe toate. Sunt prea asemănătoare între ele, dar în fiecare este ceva diferit de cealaltă. Poate acum, când scriu acest text, deja am intrat şi părăsit vreo 3-4 universuri şi nu prea mai ştiu sigur unde sunt.

Aş vrea să ştiu însă ce se presupune în fiecare realitate că este normal, real, dar din moment ce nu pot încă să le deosebesc voi fi ca un orb care nu îşi poate găsi ochelarii, care oricum nu îi poate folosi la nimic.

Ziceam la început ceva de o teorie. Zicem de mai multe. Să încerc să v-o explic pe cea cu universurile.

Pentru început trebuie să subliniez că îmi e teamă de oglinzi, şi asta nu are legătură cu felul în care arăt. Aceste obiecte ciudate, cred eu, poate chiar fac trecerea dintr-o realitate într-alta într-un mod conştient atunci când le atingi. Ce spun? Baliverne. Asta e imposibil. Sunt doar nişte geamuri vopsite pe o parte, sau ce-or fi ele, pentru a ne putea admira sau critica fumuseţea existentă sau nu... Şi cred că am mai schimbat vreo două realităţi cât am scris paragraful acesta. Sunt incredibilă.

Dar recunoaşteţi, de unde nu ştiţi că atunci când atingi o oglindă conştiinţa/ sufletul/ spiritul nu se ,,descarcă” de fapt într-o altă realitate iar în realitatea din care tocmai sufletul a dispărut timpul se opreşte în loc? Acestea sunt conştient efectuate, aceste descărcări....

Cele inconştiente, aşa le consider eu, sunt cele petrecute când dormim. Fenomenul de dedublare. Sufletul atunci călătoreşte în diferite dimensiuni. Eu le spun realităţi. Atunci poate călătoresc spre realităţi unde lucrurile sunt şi mai diferite de realităţile pe care le-am vizitat. Sunt acele realităţi când zburăm şi facem tot felul de lucruri imposibile. Eu nu le consider simple vise, ar putea să fie nişte realităţi. Universul este infinit. La fel şi numărul realităţilor existente.

Sunt acele realităţi în care sunt personaj din seria Roata Timpului, unde sunt o Aes Sedai, să presupunem. Sunt realităţi unde personaje fantastice scriu romane despre lumea noastră, iar ei, în lumea lor, consideră fantastice vieţile noastre, nu numai ca fiind fantasy.



Mă gândesc că într-o posibilă astfel de realitate, pe care eu nu am visat-o încă, dar doar existând ideea că ea ar putea să fie, ea chiar undeva există, Amy scrie povestea de viaţă a Ralucăi, o fată care crede că a înţeles o parte din misterele lumii şi se avântă cu mult zel să explice pe un blog toate nebuniile ei ce ii dau prin cap, şi mai este şi scriitoare pe deasupra.

Asta înseamnă o imaginaţie folosită aiurea. Nu pot să explic prin cuvinte ceea ce am eu în minte, pentru că şi cuvintele pot să fie interpretate într-un mod în care eu nu am vrut să fie astfel înţelese. Citiţi Meditaţii metafizice de Descartes şi o să înţelegeţi ce am vrut să spun prin interpretarea cuvintelor.

Mă mai gândesc la un lucru. Sufletul se găseste ca trupul, în mai multe realităţi sub diferite forme, dar definind o aceeaşi eu, de exemplu? Pentru că, prin ce am spus mai sus, el de fapt e unul singur şi doar el este cel ce călătoreşte? Vreau să spun pare cel mai plauzibil aşa. Dar ce e plauzibil în realitatea asta, nu este într-o alta...aşa că mă întorc de unde am plecat...

Încă ceva...dacă sufletul călătoreşte în n realităţi, atunci cum poate să fie peste tot în acelaşi timp? Ei, asta e o întrebare bună. Dacă aş spune că timpul în care dormim –fiindcă atunci ne dedublam adesea- nu este acelaşi cu timpul în care trăim în altă realitate. Atunci, bietul timp cum se împarte şi el între atâtea realităţi cât timp un singur suflet trece pe la vreo un miliard de Raluci? Şi nu e vorba doar de mine, e vorba de miliarde de oameni, de milioane de miliarde de realităţi posibile.

Şi credeam că matematica e obositoare. Dacă ar fi o teorie la ce am expus eu mai sus, ar fi remarcabil.

Acum nu prea mai îmi pare atât de plauzibilă ideea cu un singur suflet. Poate sunt mai multe care se mută? Asta sună imposibil, indiferent de realitate.

Ca încheiere....nu mai înţeleg nimic. Parcă înţelegeam mai multe înainte să mă apuc să scriu aberaţia asta.

Prolixă postare. Alambicată minte.

Raluca Băceanu

6 comentarii:

New Sensations spunea...

Raluca, draga mea, te-ai intins mult si ai pierdut timp. Sunt paragrafe care nu au rolul de a-ti provoca confuzii...ci pur si simplu nu au legatura cu ceea ce tu ai vrut sa reliefezi.
Am observat ca si tu poti sa transpui realitatea intr-o poveste de basm. Acest subiect, pe care eu personal l-am desfacut in vreo 5 articole scurte, dar care ating multe unghiuri ale acestei relatii -realitate-normal-imaginatie-, reprezinta o adevarata provocare pentru o poveste, fantasy (daca vrei), dar nu neaparat.
Ceea ce vreau sa spun, e ca fiecare dintre noi avem in subconstient o camaruta mai filosofica, si e usor sa spui cateva cuvinte acolo despre parerea si sentimentele referitoare la realitatea, care e normala in imaginatia virtualului. Asa ca treci de punctul asta, mai ales, ca asa cum ai tot mentionat in ultimele postari esti scriitoare.
Si sa stii, ca nu o spun cu rautate...avand in vedere ca nu exista cuvinte de “Vai, genial”, dar nu-i nimic. Nimeni nu-i perfect. Poate gresesc eu, oricum tu, neinfluetata de alti cititori, imi poti intelege punctul de vedere. Succes in continuare!

A.I.R spunea...

haha. te contrazic. existe cuvinte de ,,vai, genial!" dar nu e nevoie sa fie scrise undeva. sa stii ca sunt destule persoane care ma apreciaza dar nu o fac sub forma unor astfel de exclamatii mai ales pe blogul meu. de obicei criticii marunti se obosesc- sau nu- sa imi arunce cate o vorba doua cam rautacioase cu intentie, altfel, daca ar fi doar indiferenti, nu ar spune nimic.
si inca ceva... chiar nu sunt genul care sa ii se urce la cap. crede-ma. nu ai idee cat de mult pot sa ma critic. uneori ma intreb ce apreciaza ceilalti la mine, dar in sfarcit, cu siguranta au ceva de apreciat din moment ce se obosesc sa o si faca. cel putin asa sper. asa e logic.

New Sensations spunea...

nu inteleg.ce contrazici? de 10 ani tot scriu si eu diferite articole, povesti etc, asa ca genialul ala, l-am scris stiind ca unii il folosesc prin subinnteles. Ca de exemplu unele aprecieri critice ale postarilor mele publicate prin 2008.
Si nu am zis, ca exista persoane ce nu te apreciaza. Chiar nu am mentionat asa ceva. Si oricum sunt constienta ca esti apreciata, fiindca eu sunt una din persoanele acelea.
Si cred ca nu ti se urca la cap... dar iar spun... nu am mentionat de asta in comentariul precedent. ORicum e foarte bine, daca ramai realista pe pozitia sentimentelor si emotiilor.
Toata lumea poate sa aprecieze, chair si ceva ce nu intelege, numai ca rar gasesti oameni care sa aprecieze critic.
Postarea nu e una care sa imi placa foarte mult, ca si multe postari proprii. Nu imi place tot ce scriu, dar apreciez ideea, stiind ca mai tarziu am sa o dezvolt.
Ai scris "Fabula Micii păsărele şi a Stăpânei" - Povestea asta, m-a incantat de-a dreptul. Atat de frumos si fantastic ai putut transpune lumea reala. Superb. Si toate frazele si-au indeplinit rolul, oferit de relator. Frumos.

A.I.R spunea...

nu e nevoie sa fi spus nimic, bianca. unele lucruri pur si simplu se simt:P

New Sensations spunea...

:| si ce ai simtit?

New Sensations spunea...

cred ca stiu. daaaa stiu senzatia, dar te inseli, am zis pe un ton calm serios care apreciaza obiectiv. nu are legatura deloc cu subiectivitatea relatiei dintre noi.cred ca asta e. mi s-a intamplat si cu alti oameni care nu ma cunosc bine, dar problema lor daca vor crede ca eu am sa le zic "bine" atunci cand nu e.
iesi maine sa ne plimbam?

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Moon Phase