Vis...?

Asteptam pe o banca troleibuzul, in statia vizavi de Cismigiu. Mai aveam destul de mult timp pana sa incep orele asa ca mi-am zis sa astept 90-ul. Vine destul de rar.
Atentia mi-a fost distrasa de o pleata lunga, blonda. Era un baiat destul de inalt si am presupus eu, si dragut.
" Ce ar fi daca s-ar aseza langa mine?" m-am intrebat eu in gand. Chiar atunci s-a intors cu fata spre mine si s-a asezat pe banca, in stanga mea. O Doamne...azi trebuie sa fie ziua mea norocoasa. Inca nu ii vazusem chipul, m-am prefacut ca ma uit in alta parte, dar cand mi-am intors privirea spre a lui am ramas masca. Era identic cu un personaj imaginat de mine, era identic cu Vladimir. Ce naiba?!?
Avea ochii exact cum ii descrisesem eu in carte, de o culoare imposibila, ca iarba parlita. Avea ochii chihlimbarii si nu, nu erau lentile de contact! Trasaturile fetei erau blande, era superb dar ceva la el imi spunea ca e mai mult decat superb. Avea o frumusete mistica.
Am continuat sa ma uit ca o idioata, aproape cu gura cascata la el. Niciodata nu ma uit la un baiat mai mult de o secunda decat daca vreau sa il enervez sau sa ii dau de inteles ca il simpatizez, dar acum nu era nici una nici alta, nici macar nu mai gandeam... Am observat ca imi zambeste subtil la un moment dat. Nu stiu cat a durat contactul nostru vizual, stiu doar ca nu si-a dezlipit ochii de la mine. Sa fi durat o secunda? Un minut? Nu mai stiu, parca timpul nu avea valoare in acel moment.
Il priveam cu teama si totodata fascinata. Priveam un om care nu ar fi trebuit sa existe in realitate, ci doar in cartea mea, in mintea mea...si pe care il imaginasem atat de bine?!?
Discret, m-am ciupit de mana. Ma gandeam ca poate visez, dar nu era asa, pentru ca ma duruse. Era real si totusi atat de improbabil.
Inca il priveam la fel si el.
- As putea sa recunosc privirea asta chiar si dupa secole! zise baiatul deodata.
Vorbea cu mine? Cu mine????
L-am privit usor amuzata, incruntandu-ma, insa involuntar.
- Cred ca ma confunzi, am spus eu incercand sa ii intorc zambetul fin.
Dadu din cap a dezaprobare.
- Si tu esti vrajitoare.
Nu era o intrebare, era o afirmatie. M-am uitat la el curioasa si totodata mirata.
- Cred ca nu am auzit bine, am spus eu mai mult pentru mine privindu-i inca vrajita ochii aceia.
- Nu, nu. Ai auzit bine.
Avea o voce moale, catifelata. As fi putut sa il ascult ore in sir. Inca nu imi venea sa cred ca vorbim unul cu altul.
Inca aflata sub influenta propriei mele carti, am raspuns glumind:
- Sunt o Indrumatoare de fapt.
- Ah, da, uitasem, zise el dandu-si mai mult teatral o palma in cap.
Uitase?
- Ma tem ca nu inteleg, am spus eu naucita.
Se uita si el mirat la mine.
- Haide, nu ma mai ti minte? Eu imi amintesc multe despre tine, desi a trecut asa mult timp.
-Eu nu imi amintesc.
Mi-am zis sa ii fac jocul. Sigur glumea...Dar daca asta era felul lui de a ,,agata'' o fata, atunci...sa ii fac pe plac.
- Esti nascuta in '93, sfarsitul lunii decembrie, eu la inceputul anului, stii tu, dupa trebuie sa iti amintesti.
- De unde stii ca sunt nascuta in 1993? Si mai ales, ca sunt nascuta la sfarsitul lunii? Ma stii de pe facebook sau hi5? am incercat eu sa aflu inca privindu-l crispata.
- 1993? Eu zic de cealalta viata, in 1493. Ai uitat ca ne reincarnam o data la 500 de ani?
Innebunisem?
- Nu inteleg ce tot zici acolo.
Eram speriata.
- Haide, trebuie sa iti amintesti de mine,am jurat ca ne vom intalni, ai uitat? Ai uitat totul.
Era dezamagit.
Deodata, mintea mi-a fost inundata de un rau intreg de imgini care nu le mai vazusem dar aveam certutudinea ca le traisem. Vedeam lume multa in jurul meu, si ma vedeam pe mine, arzand. Eram arsa pe un rug. Inchizitia!
- Am murit arsa, am spus eu speriata. Ai dreptate, dar nu, nu e posibil!
Dadu din cap a aprobare si imi zambi iar, de data asta ca sa ma linisteasca.
- Cu totii am trecut prin asta, spuse el melancolic. Ma bucur ca te-am revazut, poate ne vom mai revedea...in alta viata.
M-am ciupit inca o data de mana, de data asta mai tare. Si atunci, am simtit durere.
Baiatul inca era langa mine.
- Deci? ma intreba el.
- Poftim?
- Te-am intrebat cat este ceasul, spuse el putin mirat.
Probabil ma credea o nebuna.Discutia de mai devreme existase sau nu? Visasem oare cu ochii deschisi? Mi-am scos telefonul din buzunar.
- Este 12:12.
- Mersi.
Isi potrivi ceasul de la mana.
Ce se intamplase? Visesem? Privirea lui insa mi-a spus altceva. Se uita la mine, zambindu-mi nazdravan, de parca mi-ar fi spus ,,iti cunosc secretul''.
Se ridica de pe banca si pleca. Avea un pardesiu negru, lung. L-am privit pana ce mi-a disparut din campul vizual.
A sosit si troleibuzul 90 la un minut dupa ce baiatul pleca.
Ma uitam absenta pe geam cand l-am vazut la Universitate. Se uita fix la mine. Mi-a zambit si mi-a facut cu mana. Eu abia am putut sa imi dezghet buzele si sa le arcuiesc intr-un zambet, apoi a disparut. De ce mergea atat de repede masina?
Ma intreb acum, ce a fost real, pana la urma?...

Raluca Băceanu

Comentarii

New Sensations a spus…
ciudat articoul asta. foarte ciudat. Paradoxal. Misterios.
O astfel de granita intre vis si realitate, deobicei prezinta pasul intre consitentul si subconstientul tau. Din afara asa se observa. Fiindca asta e meseria mediului exterior.
Dragut. >:D<
metafizicx a spus…
merci pentru follow

Postări populare de pe acest blog

Cum să ai grijă de un pui de porumbel

Agonie şi extaz - păreri şi citate preferate

De ce fac maratoane Harry Potter când sunt tristă sau singură?